duminică, 11 decembrie 2016

gratias tibi ago, male verba mea

și-mi doresc o viață fără complicații și fără să-mi fie frică de oameni.
bună, nu ți-ai dori să mă cunoști, n-ai vrea nici măcar să mă vezi trecând pe lângă tine pentru că umbra mea o să o urmărească pe a ta până n-ai să mai poți să evadezi din mrejele ei.
așa s-a întâmplat și cu el.
n-am vrut să-i fac viața un calvar, și nu mi-am dorit să stric un om perfect.
l-am ciobit și i-am sădit în cap ideea de absolut.
m-am speriat, înțelegi?
m-am speriat, m-am atașat și am uitat de mine.
și știi că ți-am zis că am stricat un om perfect?
da, l-am stricat pentru că m-am stricat pe mine.
nu eram bine înainte de el, și nici acum nu sunt, însă acum am o doză de ”va fi bine cândva”
mi-a dat speranța lucrului bun, energiei pozitive din mine.
e omul cu energiile, știi? eu nu le aveam, nu până la el.
mi-a arătat că nu e trist nimic, și că lacrimile ce-mi curg și acum șiroaie, pe obrajii brăzdați de durere, nu sunt nimic altceva decât niște monștrii ai închipuirii mele, și că tot ce fac eu e bine iar viața mea este cât se poate de frumoasă.
dar știi de ce? pentru că e el, pentru că mi-am dorit un el ca el și pentru că-l am acum.
nu mai contează că ne-am consumat relația prea brusc și nu mai contează nici ce m-a durut cel mai tare, că el nu are sentimente pentru mine
ce contează acum este că e aici, e lângă mine, și ca amicul meu bine intenționat.
deși, mi l-aș dori înapoi, să știu că e doar al meu, dar Doamne cât mi-aș dori asta,
mă mulțumesc și cu el aici, să-mi spună că n-am de ce să plâng, pentru nimic în lume.
ți-am zis că mă ajută?
nu ți-am zis..
da, paradoxal mă ajută.. nu mă mai face să sufăr, și tot paradoxal îmi oferă siguranță
siguranța că va fi mereu aici când eu nu mai pot sau când sunt în culmea extazului.
l-am visat într-o noapte că, din senin, a venit și mi-a spus că mă iubește sincer
mi-am dorit să nu fie vis, dar m-am trezit, și mi-am dorit și mai tare să-mi spună asta în față
însă știi ce? am înțeles că doar eu îl iubesc
dar știi cum îl iubesc? o fac sincer, și cu toată ființa mea, și-l iubesc pentru că nu pleacă
pentru că oricât de greu mi-ar fi, el e tot aici
și că oricât de greu i-ar fi cu nebuna de mine, e tot aici.
știi de ce ți-am spus asta?
ți-am spus asta ca să-i mulțumesc lui, pentru tot.
și știu că ”tot„ e un cuvânt prea amplu ce cuprinde o gamă prea mare de lucruri
însă eu chiar îi mulțumesc pentru tot
și nu totul ăla clișeic
pentru totul pe care mi l-a oferit mie fără să-și dea seama
pentru că totul ăla e absolut tot ce contează.
dragul meu C., totul meu e datorită ție
tot ce sunt acum, de puțin timp, e datorită ție
sunt mai fericită ca niciodată, și-mi zburdă sufletul mereu când te știu


să nu te îndepărtezi
lacta alea est!


ți-am zis că sunt altă persoană?
da sunt.
poate nu se vede, dar simt cum nu mai sunt eu cea de care-mi era rușine
mă văd acum, dese ori, cu un zâmbet nebun pe față
și mă iubesc pe mine așa
și sunt fericită că tu m-ai făcut să mă iubesc pe mine așa
piedestalul pe care te-am pus
de pe ăla nu va punea nimeni să te dea jos
ai un loc important în viața mea
și sper să-mi sporesc fericirea asta, pentru că mi-ai dat un start de milioane
absolut, sincer și minunat mulțumesc !

duminică, 23 octombrie 2016

sancti praeteritorum malorum meorum

cât de jos poți să cobori ca să mă descoperi pe mine?
nu mă mai joc, nu mă mai joc cu tine încă de la început, iubitule.
furtuna din sufletul meu te-a aruncat atât de departe încât nici tu nu te mai zărești în peisaj.
jos, pe coasta estică a inimii mele, noi iubeam filmele. iubeam să ne facem propriile filme.
eram actorii unui film mut și prost jucat.
prea multă diplomație acum între noi, prea mulți de ”mulțumesc„ aruncați leneș pe canapea.
ce străin cu amintiri îmi ești.
ce ochi verzi cu prea multe lacrimi îmi ești.
un ”te rog, nu pleca„ prea des auzit.
cu tine am devenit subțire, casantă. am dispărut
am sunat, n-a răspuns nimeni.
am scris, n-a văzut nimeni.
am implorat, n-a plâns nimeni.
am vrut să țip și n-am mai putut.
m-ai închis și nu m-ai mai deschis.
eram goală, eram fragilă, eram în palma ta și m-ai strivit.
lipește-mă la loc, ai făcut-o, și te-ai speriat, n-ai mai avut ce iubi.
”te rog, nu pleca„ te aud. mă strigi să vin.
aș veni, oh, iubitul meu, cum aș veni. dar mi-ai șters drumul spre tine.
am plâns, plâng, voi plânge.
simți?
nu mai simți de ceva timp.
fantomă a trecutului meu.

joi, 25 august 2016

alea iacta est

și am intrat pe ușa maro a camerei mele. m-au întâmpinat patru pereți albi seci ce mi-au făcut cu ochiul. singurătatea m-a chemat.

- vino și stai jos, draga mea, aprinde o țigară. hai să vorbim.

și-am ajuns lângă ea. era frumoasă, cu o rochie neagră, cu fața acoperită de stele și cu sufletul despicat în fiecare cuvânt scos de mine. mi-era dor de ea, de frumusețea ei și de mine prin ea. m-a cuprins în brațe și mi-a acaparat sufletul și m-am simțit întreagă după mult timp.

- știam că de asta ai nevoie. nu lăsa țigara să ți se fumeze, ai nevoie de ea la fel de mult ca și de mine.

mi-a zâmbit din priviri și mi-a luat fiecare povară de pe suflet, a făcut-o stea pe fiecare și și-a așezat-o pe fața ambiguă. i-am mulțumit pentru că a știut când să mă invite la țigară, și mi-am văzut tălpile cufundate în sânge. am știut atunci..

- mă întorc cât de curând, dragă prietenă..

am închis ochii.. definitiv

”start” am auzit în șoaptă.

miercuri, 13 iulie 2016

omul meu, primăvăratic

Iubito, miroși a flori de primăvară. A flori de primăvară și a tutun. A tutun cu un miros înțepător și totuși atât de dulce, atât de perfect. Miroși a mare, a sarea care zace-n adâncuri, a stelele de mare ce-s portocalii în orice moment al zile ș-al nopții. Miroși și a multă dragoste, o dragoste nebună, neîmpărtășită.
Iubito, ești frumoasă, frumoasă așa cum ești tu. Mi-am dat seama că țipetele există, dar pe ale tale eu nu le aud, sunt mereu surd iar tu te chinui și mai tare să te faci auzită. Dar știi ce-i ciudat? Mă văd doar lângă tine, altfel, eu mă tem să înfrunt viața. Dar vezi tu, când mi se frânge inima, e doar tăcere.. Ai crede că un lucru atât de important ar trebui să producă cel mai zgomotos sunet, dar, e doar tăcere. Mi-aș dor să aud un sunet. Suntem diferiți dar, peste ani, ne văd tot de mână.

welcome home, sweet kid

nu cred că am plecat vreodată pe bune de aici. am rămas chiar și cu sufletul și cu gândul la locul meu sigur și nepătruns. am fost ascunsă până acum ceva timp însă, m-am gândit că poate ar fi  bine să spun și cine sunt. nu e cine știe ce, nu sunt cine știe ce. nu mă trag dintr-o familie regală, nu am sânge albastru și nici nu îmi plouă cu bani în casă. sunt copilul modest care se transformă într-un adult. am o iubire imensă, pentru un om cu un suflet imens. tot ce e scris în urmă pe blogul ăsta, totul am trăit.. mi-am scris aici și ultima rană deschisă din suflet. acum sunt altcineva. altcineva cu un miros de cafea nouă, de tutun bine bătucit și de vise pe cale să se împlinească. sunt cu părul scurt și cu o nouă posibilitatea de a-mi crește rădăcini peste tot. sunt eu, sunt copilul adult ce iubește să trăiască.

m-am întors și nu cred că o să mai plec.