vineri, 23 ianuarie 2015

mi-aș fi dorit o fată ca ea..

Mi-aș fi dorit o fată ca ea.. și am avut-o.. dar...
Povestea mea începe așa. Tot ce mi-am dorit în viață, am obținut. Ușor, greu, dar tot am obținut. Prin căi mai puțin ortodoxe, dar am obținut tot. Așa a fost și cu ea. Fără să vreau.. a fost.
Mi-a atras atenția, avea ochii frumoși, ochi de copil, care au suferit prea mult, au plâns râuri prea multe.. S-a uitat la mine, de ce oare s-a uitat ea exact la un demon ca mine? Știam c-am s-o rănesc și eu, știam c-am să fiu suferința ei mult timp de la prima privire. Ochii ei parcă mă chemau, erau căprui.. și acum mi-i amintesc, cum i-aș putea uita? S-a uitat la mine ca și cum și-ar fi găsit comoara pe care o caută de când se știe. M-a copleșit, mă chemau, ochii ei mă chemau. De ce oare nu m-am împotrivit? Știa că o voi răni, știa că-i voi face mai mult rău decât își poate imagina, dar tot m-a chemat.
Îi plăcea să riște mult. Cred că dacă m-aș fi apucat de poker cu ea, sau de jucat la aparate, ar fi stat acolo, ar fi riscat tot, și probabil n-ar fi plecat acasă până n-ar fi câștigat. Era o luptătoare.. Dar asta n-avea să mai dureze mult și știam asta, din momentul în care m-a întâlnit, dar am vrut-o prea mult, n-am putut să-mi las egoismul de-oparte, nu putea să-mi scape, așa i-am zis și ei la prima întâlnire: ”nu te las să-mi scapi, tu nu” și ca o naivă m-a crezut și nu a plecat..
N-am căutat-o, dar știam cum o cheama, știam c-o vreau, dar dintr-un nu știu ce motiv am lăsat-o să ardă de dorința de a mă cunoaște. Am început greșit, foarte greșit.
Dar era așa frumoasă, era micuță și totuși atât de sigură pe ea, atât de copleșitoare. Era complexă, mă atrăgea atitudinea ei, nu-i păsa de consecințe, mi-ar fi oferit totul fără să-mi ceară nimic înapoi.. și așa a și făcut.. mi-a oferit toată inima ei schingiuită, toată frumusețea ei trecătoare, tot sufletul ei bun, frumos și pur.. iar eu? eu n-am apreciat nimic. La momentul ăla nu aveam nevoie de așa ceva, ce să fac eu cu o inimă deja ruptă în mii de bucățele. Sunt prost? Să o lipesc eu la loc, ca apoi să bată doar pentru mine? De ce aș face eu asta? N-am alte lucruri mai bune de făcut?.. Da, am greșit..
Știi ce a fost perfect? A fost perfect când stăteam cu ea, când o aveam în brațe.. Nu mi-o putea lua nimeni. Era a mea, trup și suflet. De ce mi s-a dăruit mie așa? Ce i-am făcut eu? Întrebările astea mă măcinau foarte tare.
Am iubit-o, la un moment dat am iubit-o cu toată inima mea, și probabil a fost prima dată când nu greșeam. A simțit asta, îmi zâmbea în suflet și mi-o aminteam mereu. Doamne, cum sărea ea pe stradă, cum era atât de întuneric și ea totuși strălucea atât de tare.
Purta aparat dentar, ți-am zis? A, nu.. O iubeam când zâmbea cu aparatul ei dentar, deși ei nu-i plăcea. I-am spus să nu se ascundă de mine, iubeam s-o văd râzând cu toată gura. Ce frumos era când era la pieptul meu, când stătea cu capul pe pieptul meu, mă făcea să simt iubire, foarte multă iubire. Îmi bătea inima atât de tare, n-aș fi vrut să mai plece.. Și totuși, am alungat-o.
Știi, ți-am zis că era frumoasă, dar.. nu era frumoasă cu haine scumpe și cu ruj și cu machiaj și cu ore la salon și unghii false și păr mereu făcut și tot ce e scump..nu, ea era frumoasă pentru că era simplă, era curățică, mirosea mereu frumoas fără să se dea cu parfum, zâmbea mereu chiar dacă avea probleme care o distrugeau, îmi zâmbea mereu.. mă făcea fericit fără să facă nimic deosebit, îmi dădea iubire, știi câtă iubire? Oh, nici nu știu de unde avea atâta, nici nu știu de unde o scotea sau cum de izvora din ea, dar mi-o dădea, și mă lua în brațe ca și cum ar fi ultima oară.
Bănuiesc că știa.. știa că avea să vină și o ultimă oară și eu, eu ca prostul nu am reușit s-o fac să fie sigură, să nu-i aduc acea ultimă oară..
Am iubit-o, crede-mă, așa cum am știut, am iubit-o. I-am cântat, am reușit s-o am pentru puțin timp, am făcut-o fericită, dar n-am mai putut. Am distrus-o..
Am vorbit cu ea acum două zile, după o lună de când n-am mai schimbat un cuvânt..
Nu mai e o luptătoare, nu mai are zâmbetul pe față, nu mai chicotește la tot ce zic.. Nu mai este ea.. Și e doar vina mea.. Nu am reușit s-o revăd, și nici n-am știut să citesc printre rânduri.. Încă suferă.. O vreau înapoi, ard după ea, cred că sunt în sevraj, a fost drogul meu.. dar nu mă mai vrea.. De ce nu m-ar mai vrea pe mine? După care a fost înnebunită, pe care l-a iubit ca o nebună.. Știi de ce? Pentru că am alungat-o atunci când voia să facă totul să mă țină lângă ea.. Încă n-am plecat din sufletul ei, știu asta, simt asta, sau cel puțin mă mint așa, dar.. oricât m-ar ține în sufletul ei, nu mă mai vrea lângă ea. Mi-a spus asta aseară.. n-am putut să mi-o scot din cap toată seara.. Plângea, știam asta.. Și eu plângeam.. I-am spus să riște, cum făcea ea mereu, nu.. n-a mai făcut asta.. nu mai era luptătoarea mea.. era pur și simplu moartă, o moartă vie.. cu inima mai ciobită decât atunci când era cu mine..
Dacă aș fi ajutat-o, dacă i-aș fi lipti fiecare bucată de inimă la loc, dacă n-aș fi fost atât de ocupat cu altceva, dacă aș fi avut inima aia doar pentru mine..
Acum mi-o doresc, dar nu mă mai dorește ea..
Mi-aș fi dorit o fată ca ea.. și am avut-o.. dar am alungat-o departe.. nu se mai întoarce..

Un comentariu: